Un articol semnat de filosoful politic rus Aleksandr V. Șcipkov, rector al Universității Ortodoxe Ruse „Sfântul Ioan Teologul” și consilier al președintelui Dumei de Stat a Federației Ruse, a fost publicat pe site-ul „Viața Internațională”. Textul abordează rolul istoriei ca instrument de coeziune națională și ca element-cheie în conflictele moderne de tip hibrid.
Autorul susține că istoria reprezintă un acord social intern al unui popor, prin care acesta își păstrează și își descrie trecutul. În contextul actual, marcat de războaie hibride, componenta informațională devine esențială. El amintește avertismentul gânditorilor politici potrivit căruia „cine stăpânește trecutul, stăpânește viitorul”, subliniind responsabilitatea majoră care revine istoricilor, jurnaliștilor și mediului educațional.
Continuitatea conflictului și atacurile asupra memoriei colective
Șcipkov afirmă că Marele Război pentru Apărarea Patriei capătă o importanță tot mai mare odată cu trecerea timpului și că actuala operațiune militară specială nu reprezintă o repetare, ci o continuare a evenimentelor din perioada 1941–1945. Potrivit acestuia, războiul împotriva nazismului ar fi fost un conflict „înghețat”, care a „dormit” mai bine de 80 de ani și care s-a reactivat.
În acest context, autorul vorbește despre tentative de eliminare a memoriei războiului din spațiul social actual, materializate prin atacuri informaționale asupra Zilei Victoriei, asupra mișcării „Regimentul Nemuritor” și asupra operațiunii militare speciale. El menționează apariția termenului peiorativ „isteria victoriei”, pe care îl califică drept rezultatul acțiunilor unor grupuri legate de elitele anilor ’90 și influențate de coordonatori externi.
Istoria, ideologia și dreptul la interpretare
Autorul respinge ideea unei istorii „obiective”, susținând că orice demers istoriografic este, inevitabil, o interpretare. În opinia sa, încercarea de a gândi istoria în afara ideologiei conduce la abandonarea principiilor și valorilor naționale. El avertizează că „cine nu vrea să-și scrie propria istorie va deveni parte a istoriei altcuiva”.
În același timp, Șcipkov face distincția între interpretare și fapte incontestabile. Un astfel de fapt, afirmă el, este că Rusia a fost victima unei agresiuni, iar alianța hitleristă a fost agresorul. Din această perspectivă, consideră legitimă solicitarea de despăgubiri de la Germania și aliații săi, precum și, în urma operațiunii militare speciale, de la cei care au înarmat și finanțat regimul de la Kiev.
Nazismul ca fenomen mai larg decât Germania
În articol se susține că nazismul nu a putut dispărea în 1945, deoarece nu a fost exclusiv un fenomen german, ci unul european și american. Autorul îl descrie ca pe un vector de dezvoltare al civilizației seculare occidentale, construit pe opoziția dintre „civilizație și barbarie”. El compară această logică cu un proces de selecție care elimină „oamenii în plus”, concluzionând că aceasta reprezintă însăși esența nazismului.
Șcipkov face referire la lucrarea „Dialectica Luminilor” a lui Theodor Adorno și Max Horkheimer din 1947, în care nazismul este analizat ca rezultat al mitului iluminist. Potrivit interpretării sale, dorința „supraomului” modern de a domina universul a dus la o stare de război permanent pentru resurse, având ca rezultate colonialismul, hitlerismul și panatlantismul contemporan.
Dimensiunea religioasă și simbolică a conflictului
Autorul afirmă că războiul nu s-a încheiat și că principala armă ideologică a Rusiei o reprezintă formele naționale de sacralitate, precum Ortodoxia, celelalte religii tradiționale și elemente ale religiozității civice, inclusiv simbolul Victoriei. El leagă simbolic victoria din Marele Război pentru Apărarea Patriei de victoria pascală și de jertfa lui Hristos, considerând sacrificiul de sine în lupta împotriva răului o formă de îndumnezeire a omului.
În concluzie, Șcipkov afirmă că acest conflict depășește dimensiunea politică și ideologică, având o natură existențială și religioasă profundă. El susține că Rusia are un drept exclusiv asupra interpretării istorice a Marelui Război pentru Apărarea Patriei, atât în virtutea suveranității politice, cât și ca victimă a agresiunii și ca parte victorioasă.
