Un articol semnat de Pr. Adrian Agachi, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, pentru ziarullumina.ro
În viață sunt evenimente fericite pe care le vei trăi o singură dată. Unicitatea lor nu lasă o senzație de melancolie, din contră, plenitudinea este cea care le clădește interior în inimile celor care le-au trăit. În partea elementelor unicat la nivel de popor regăsim și existența unei Catedrale Naționale. Un neam nu poate avea două Catedrale naționale, ci doar una singură. Iar istoria unui popor ajunge să se împartă în două odată cu construirea ei: între cei care au visat la ea, dar nu au ajuns să o vadă înainte de trecerea lor la cele veșnice și cei care o văd și se bucură în fiecare zi de prezența ei.
Visul construirii unei Catedrale Naționale nu putea să apară în inimile unor oameni dezbinați sufletește sau risipiți de vitregia timpurilor. Nu este deloc întâmplător că și proiectul Catedralei noastre Naționale a început să își facă apariția în mințile și inimile românilor abia după încheierea Războiului de Independență (1877-1878) și proclamarea Regatului României (1881). Încheierea unui ciclu al dezrobirii propunea deschiderea unui orizont vast al dezvoltării economice, sociale, politice și religioase din care nu putea lipsi un edificiu al spiritualității române, care să aducă atât bucuria unității, cât și împlinirea unui act al recunoștinței față de jertfa eroilor neamului nostru. Însă, deși mari literați precum poetul național Mihai Eminescu și scriitorul Ioan Slavici sau lideri iscusiți precum regele Carol I au militat fervent pentru construirea unui astfel de edificiu spiritual, totuși voia lui Dumnezeu a fost alta. Așa cum se întâmplă în repetate rânduri, euforia de început lasă loc unei tergiversări care nu aduce rezultatul scontat, ci doar o lentă erodare a oricărui impuls benefic.
Nu a durat mult nici revirimentul apărut în vremea regelui Ferdinand I și a Mitropolitului primat, ulterior prim Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, care a vorbit despre inițiativa construirii „Catedralei Mântuirii Neamului” – denumire inițială înlocuită ulterior de cea de Catedrală Națională – sensul acestei „mântuiri a neamului” fiind acela de izbăvire providențială din încercările și vitregiile prin care trecuse poporul român ajuns, între timp, la reușita deosebită a Marii Uniri din 1918. Din păcate, tensiunile sociale și, ulterior, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, urmate de instaurarea regimului comunist ateu, au alungat departe de conștiința socială și națională orice gând de a clădi o Catedrală Națională.
Însă ceea ce nu au reușit generațiile trecute pentru că încă nu venise timpul, nu pentru că le lipseau voința sau resursele pentru a izbândi, Dumnezeu a clădit în timp de doar 15 ani la plinirea vremii (2010-2025). Au fost 15 ani din care încercările nu au lipsit – de la crize economice și politice până la întristătoarea perioadă a pandemiei. Însă lucrurile cu adevărat mari se clădesc cu trudă și sudoare și se păstrează prin râvnă și statornicie.
O Catedrală Națională constituie un edificiu bisericesc unic pentru fiecare popor creștin în parte. Până la momentul construirii propriei noastre Catedrale Naționale, eram singura națiune majoritar ortodoxă lipsită de un astfel de ansamblu bisericesc esențial. Astăzi, ne putem aminti de cuvintele nemuritoare ale unui scriitor iscusit, Ioan Slavici, care afirma în anul 1924: „Minune prea de tot mare n-ar fi dacă trebuie să treacă fie măcar și numai o sută de ani pentru ca să se poată începe zidirea unei Catedrale în București – dacă mai e să se facă un asemenea început…” (Ioan Slavici, „Catedrala Bucureștilor”, în: Arhitectura, 1924).
Catedrala Națională – o minune pentru care trebuie să fim recunoscători.
Catedrala inimii poporului român.
