ADEVARULBISERICII.RO publică integral Pastorala de Paști a Preafericitului Porfirie, Arhiepiscop de Peć, Mitropolit de Belgrad și Carloviț și Patriarh al Serbiei, un mesaj amplu care radiografiază criza profundă a lumii contemporane și reafirmă puterea transformatoare a Învierii lui Hristos.
O lume marcată de frică și dezordine
Patriarhul Serbiei descrie fără echivoc realitatea prezentului:
„Lumea în care trăim este tot mai instabilă, iar omul, tot mai înfricoșat. Sistemele de valori se schimbă sistematic și violent, în direcția anti-valorilor. Promisiuni și acorduri semnate oficial sunt încălcate brutal.”
În același registru, ierarhul subliniază consecințele acestor transformări:
„Nesiguranța duhovnicească și pierderea sensului înfloresc pe ruinele civilizațiilor muribunde.”
Războiul și suferința, realitatea zilelor noastre
Pastorala evidențiază faptul că avertismentele evanghelice au devenit realitate:
„Vedem tulburare între popoare, auzim zvonuri de războaie și suntem martori ai războaielor, suferințelor și nesiguranței din lume.”
Totodată, Patriarhul Porfirie atrage atenția asupra modului rece în care sunt tratate tragediile umane:
„Urmările crizei mondiale sunt măsurate prin indicatori economici, în timp ce în umbra acestor calcule rămân tragediile omenești: moartea celor nevinovați, suferința copiilor și nenorocirea a milioane de oameni.”
Hristos Cel Înviat – răspuns la frica lumii
În contrast cu această realitate, mesajul pascal aduce o chemare la curaj și nădejde:
„Nu vă temeți!”
Patriarhul explică faptul că frica este biruită prin Înviere:
„Frica nu este alungată doar de înger, ci mai ales de Cel care a nimicit frica de moarte, cauza esențială a oricărei frici.”
De ce nu este recunoscut Hristos astăzi
Un punct central al Pastoralei este dificultatea omului contemporan de a-L recunoaște pe Hristos:
„Pentru a-L vedea și recunoaște pe Domnul Cel Înviat nu este de ajuns vederea omenească obișnuită. Este necesară o percepție duhovnicească, un dar de sus.”
În acest sens, ierarhul arată că întâlnirea cu Dumnezeu presupune relație personală și viață liturgică:
„Fără o relație personală de rugăciune și nevoință, este cu neputință să-L cunoaștem și să-L recunoaștem pe Dumnezeu.”
Învierea trăită concret: iertarea și iubirea
Mesajul pune accent pe dimensiunea practică a credinței:
„Minune este și atunci când iertăm și rupem cercul urii.”
Patriarhul Serbiei avertizează asupra consecințelor lipsei de iertare:
„Răzbunarea este o răstignire fără înviere, iar neiertarea și ura sunt moarte și un mormânt pecetluit.”
Solidaritate și unitate în Hristos
Pastorala include și o referire directă la situația Kosovo și Metohia, subliniind unitatea poporului:
„Suntem cu toții un singur popor și un singur Trup în Hristos, uniți prin aceeași credință și aceleași suferințe, dar și prin aceeași nădejde.”
Chemare la bucuria Învierii
În final, Patriarhul Porfirie îndeamnă la trăirea autentică a bucuriei pascale:
„Învierea nu este doar un eveniment al trecutului, ci o realitate în care intrăm ori de câte ori iertăm și alegem viața în locul morții.”
ADEVARULBISERICII.RO publică integral Pastorala de Paști a Preafericitului Porfirie, Arhiepiscop de Peć, Mitropolit de Belgrad și Carloviț, și Patriarh al Serbiei:
”Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia lui Hristos, comoara duhovnicească a Bisericii lui Dumnezeu, din care, prin dreapta Domnului, sunt semănați în inimile noastre semințele vieții veșnice, este plin de adevărurile ascunse în Dumnezeu. Acestea nu sunt idei abstracte, ci cuvinte care se împlinesc în viața noastră. Printre ele se află și cuvintele prin care Domnul ne avertizează despre vremurile în care pacea va fi luată de pe pământ, când vom auzi de războaie și zvonuri de războaie, pentru că neam se va ridica împotriva neamului și împărăție împotriva împărăției.
Aceste cuvinte, care au răsunat pentru multe generații ale înaintașilor noștri ca avertisment pentru vremurile viitoare și ca vestire a lor, sunt astăzi realitatea în care trăim. Vedem tulburare între popoare, auzim zvonuri de războaie și suntem martori ai războaielor, suferințelor și nesiguranței din lume. În timp ce cerul este brăzdat de urmele proiectilelor morții, iar sunetele sirenelor care vestesc distrugerea și suferința răsună în urechile omenirii neliniștite, din adâncul mormântului gol al lui Hristos se aude glasul unui înger, martor al Învierii, care le spune femeilor mironosițe și, prin ele, nouă tuturor și fiecărui om: „Nu vă temeți!”. Frica nu este alungată din noi numai de înger, ci, mai înainte și mai mult decât el, de Cel care a nimicit frica de moarte, care este cauza esențială a oricărei frici. Biruind moartea prin moarte, Hristos, Dumnezeu-Omul Cel Înviat, ni se adresează și cu cuvintele: „Nu vă temeți!”. Astfel întăriți, știm că evenimentele înfricoșătoare ale zilelor noastre nu sunt ultimul cuvânt al istoriei, ci o chemare la trezvie și răbdare în Dumnezeu.
Ce ne spun semnele vremurilor de astăzi? Deși mormântul gol al lui Hristos a biruit puterea oricărui mormânt și a arătat că niciun mormânt nu are ultimul cuvânt, în istoria și realitatea noastră există încă morminte vii, pline de ură, egoism, patimi și iubire de sine. Le recunoaștem în inimile întunecate ale oamenilor, în egoismul fără margini, în mijloacele de informare care răspândesc neadevărul, în războaie, în toate patimile și păcatele noastre împotriva iubirii lui Dumnezeu. Aceste morminte, în ciuda Învierii lui Hristos, deformează și profanează necontenit însăși viața, ca dar neprețuit al iubirii lui Dumnezeu.
Unul dintre cele mai dureroase exemple ale unei astfel de realități este faptul că urmările crizei mondiale de astăzi sunt, din nefericire, măsurate prin reci indicatori economici, după standardele negustorilor pământului, prin pierderi economice, tulburări și căderi ale burselor și piețelor, în timp ce în umbra acestor calcule rămân tragediile omenești: moartea celor nevinovați, suferința copiilor și nenorocirea a milioane de oameni. Tocmai o asemenea perspectivă, în care câștigul material este pus deasupra vieții omenești, nu numai că a dus la războaie și nedreptăți, ci s-a și întărit prin ele. Aceasta este o mare înfrângere pentru noi, oamenii.
Lumea în care trăim este tot mai instabilă, iar omul, tot mai înfricoșat. Sistemele de valori se schimbă sistematic și violent, în direcția anti-valorilor. Promisiuni și acorduri semnate oficial sunt încălcate brutal. Cunoașterea unor asemenea trădări provoacă violență și diviziuni din ce în ce mai mari între popoare, în timp ce prăpastia politică și culturală se adâncește. Nesiguranța duhovnicească și pierderea sensului înfloresc pe ruinele civilizațiilor muribunde.
De ce nu este recunoscut și nu Se vede Domnul Cel Înviat în acest întuneric general? Răspunsul la această întrebare este dat chiar în Evanghelie. Hristos Cel Înviat nu a putut fi recunoscut de îndată nici măcar de ucenicii și urmașii Săi apropiați. Maria Magdalena L-a văzut lângă mormântul gol, fără să știe că este Domnul Iisus Hristos. L-a recunoscut abia după ce El i-a rostit numele: „Marie!”. În același fel, apostolii Luca și Cleopa nu L-au recunoscut pe drumul spre Emaus, ci L-au cunoscut „la frângerea pâinii”, când Domnul le-a dat împărtășirea.
Apostolii nu L-au recunoscut pe Domnul Cel Înviat nici atunci când privea de pe țărm pescuirea lor fără rod la Marea Tiberiadei. L-au recunoscut numai după ce, ascultând porunca Lui, au aruncat mreaja în partea dreaptă a corăbiei și au prins mulțime de pești. L-au recunoscut în minune, ca într-un spațiu duhovnicesc în care puterea lui Dumnezeu și credința omenească se întâlnesc și se îmbrățișează.
Apostolii nu L-au recunoscut nici în întâlnirile de duminică, în spatele ușilor încuiate: o dată, înfricoșați, credeau că văd un duh, iar altă dată, pe temeiul rănilor de la cuie și suliță, au crezut în realitatea Învierii și a prezenței Lui. Hristos Cel Înviat era în mijlocul lor, dar nu L-au putut recunoaște de îndată prin modurile omenești obișnuite, cunoscute lor până atunci. Taina nerecunoașterii nu a rămas doar un fapt din trecutul îndepărtat, legat de primele zile după Învierea Mântuitorului. Este o realitate care continuă până astăzi.
Pentru a-L vedea și recunoaște pe Domnul Cel Înviat nu este de ajuns vederea omenească obișnuită. Este necesară o nouă percepție, duhovnicească, un dar de sus, o experiență spirituală. Cu alte cuvinte, este necesar să intrăm într-o relație cu El, pentru ca El să ne dăruiască cunoașterea Sa. Astfel, Domnul a deschis în cele din urmă ochii ucenicilor Luca și Cleopa și le-a dăruit vedere duhovnicească, ca să-L cunoască, iar mintea apostolilor adunați în spatele ușilor încuiate a deschis-o ca să înțeleagă profețiile Sfintei Scripturi și cele ce aveau să se împlinească în El.
Faptul că Hristos Cel Înviat nu a fost recunoscut imediat nu înseamnă că S-a ascuns de oameni, ci că le-a respectat libertatea. În acest fel, a arătat și a confirmat încă o dată ceea ce i-a fost dat omului de la început: libertatea de a-L alege pe Dumnezeu, de a crede în El și de a-I sluji din această libertate. Hristos nu a impus omenirii adevărul Învierii, ci l-a așezat în spațiul credinței. Ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos Cel Înviat S-ar fi arătat lui Pilat, ar fi stat înaintea Sinedriului sau ar fi apărut în piețele Ierusalimului? Atunci vestea cea bună a Învierii ar fi devenit o demonstrație de putere și forță, iar adevărul însuși ar fi fost impus într-un anumit fel. În schimb, Domnul Se arată celor care Îl iubesc și astfel întemeiază noi căi de recunoaștere și de primire a adevăratei vieți.
Care sunt aceste căi și cum poate omul contemporan să trăiască această realitate? Omul contemporan o trăiește mai întâi ca întâlnire personală cu Dumnezeu, în care Cel Înviat îl cheamă pe nume, așa cum i S-a descoperit Mariei Magdalena. Fără o relație personală de rugăciune și nevoință, este cu neputință să-L cunoaștem și să-L recunoaștem pe Dumnezeu. Apoi o trăiește ca împărtășire, ca comuniune, în adunarea euharistică, primind Trupul și Sângele lui Hristos în Dumnezeiasca Liturghie. Omul, asemenea lui Luca și Cleopa, primește chiar din mâinile lui Hristos, prin mâinile clerului, Pâinea care Se coboară din cer și dă viață lumii. Și, în cele din urmă, o trăiește ca ascultare de cuvântul lui Dumnezeu și ca experiență a minunii, asemenea apostolilor care au înțeles, la Marea Tiberiadei, că în Hristos, Dumnezeu-Omul Cel Înviat, toate sunt minunate și mântuitoare.
Minunile nu sunt doar fapte neobișnuite sau mari lucrări ale lui Dumnezeu în istorie. Deschiderea Mării Roșii a fost, desigur, o minune. Dar minune este și atunci când iertăm și rupem cercul urii. Aceasta nu este doar o cerință morală sau un principiu abstract. Este o manifestare a Învierii și o participare la puterea și slava ei. Răzbunarea este o răstignire fără înviere, iar neiertarea și ura sunt moarte și un mormânt pecetluit pentru totdeauna. De aceea, Învierea nu este doar un eveniment al trecutului, ci o realitate în care intrăm ori de câte ori iertăm, când nu răspundem loviturii cu lovitură și când îl recunoaștem pe fratele nostru în vrăjmaș. Atunci alegem viața în locul morții. Atunci se mută și piatra de pe mormântul nostru lăuntric.
Îl recunoaștem pe Domnul în orice suferință omenească, care, din nefericire, există din belșug, precum și în orice om sărac, respins și disprețuit, întâlnindu-L în acela prin iubire lucrătoare. Căci Domnul Iisus Hristos Cel Înviat a spus: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”. Tocmai aceasta arată că credința în Înviere nu este doar o convingere interioară, ci o putere care modelează relația noastră cu aproapele, cu fiecare om ca icoană a lui Dumnezeu.
Astăzi ne rugăm cu grijă și cu atenție deosebită pentru frații și surorile noastre din Kosovo și Metohia, izvorul istoric și centrul spiritual al poporului sârb, împărtășind împreună cu ei toate încercările și provocările pe care le înfruntă necontenit și întărindu-i să stăruie în mărturisirea lor și să rămână credincioși Bisericii, credinței și lor înșiși. În același timp, le amintim tuturor, și nouă înșine, că nu este suficient să iubim Kosovo și Metohia doar cu vorba. Această iubire trebuie tradusă în fapte, în grijă concretă pentru aproapele, în lucrări frățești de milostenie, în grija pentru copii și pentru toți cei care au nevoie de ajutor. Nu trebuie să îngăduim ca sârbii din Kosovo și Metohia să fie prezentați în conștiința poporului nostru ca o piedică sau o povară pentru o viață viitoare, chipurile mai bună. Fără ei, fără sârbii noștri din Kosovo și Metohia, fără sârbii din Vechea Serbie, nu există viață mai bună pentru niciunul dintre noi. Suntem cu toții un singur popor și un singur Trup în Hristos, uniți prin aceeași credință și aceleași suferințe, dar și prin aceeași nădejde și aceeași doxologie.
Dintr-o asemenea credință și dintr-o asemenea unitate, iubiți fii duhovnicești, să intrăm în bucuria Învierii și să spunem: „Văzând Învierea lui Hristos, să ne închinăm Sfântului Domn Iisus, Unuia Celui fără de păcat”, iar împreună cu Sfântul Apostol Pavel să strigăm: „Moarte, unde-ți este boldul? Iadule, unde-ți este biruința?”. Mângâiați de puterea și harul acestei mari și solemne Sărbători a sărbătorilor, a noului și sfântului Paști, a marelui și neprihănitului Paști, a Paștilor celor de taină, a Paștilor care ne-au deschis porțile cerului, să ne îmbrățișăm unii pe alții și să spunem chiar și celor ce ne urăsc: Fraților! La sfârșit, care este și început, să cântăm într-un glas: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.
Vă salutăm pe toți cu salutul cel atotbiruitor și atotbucuros:
HRISTOS A ÎNVIAT!”
