Academicianul Ioan Aurel Pop: ‘Catedrala sufletului românesc’

Un articol semnat de Acad. Ioan Aurel Pop pentru ziarullumina.ro

Biserica este mireasa Mântuitorului, adică este lumea însăși, pentru care Mântuitorul a venit pe pământ, a trăit, a murit și a înviat „a treia zi, după scripturi”. În limba română, cuvântul care numește „Casa Domnului”, spre deosebire de celelalte limbi romanice, vine din latinescul basilica, al cărui înțeles primar este unul tulburător. Ea însemna un loc regesc de adunare pentru scopuri foarte importante, dar, probabil, la început va fi indicat chiar adunarea oamenilor în acel loc privilegiat. La fel ecclesia – de unde vine denumirea lăcașului sfânt în limbile neolatine și nu doar în acestea – înseamnă tot adunare, convocare, chemare. Sensul ei, după victoria creștinismului în mințile și sufletele oamenilor, a devenit acela de comunitate sau comuniune a credincioșilor.

Primii creștini nu se întâlneau să aducă prinos Domnului în clădiri speciale, ridicate anume pentru astfel de ceremonii. Ei se întâlneau în locuri ascunse, în catacombe, sub pământ sau în luminișurile pădurilor, pe pământ. Catacombele, ca locuri de adunare a creștinilor timpurii, se mai văd și azi în preajma Romei și în alte locuri. Atunci nu conta clădirea, ci sufletul, adică credința din minți și inimi. Masa sfințită a Altarului era mobilă sau se sfințea pe loc și ceremonia simplă putea să aibă loc, cu slujba preotului și cu primele rugăciuni din partea turmei. Atunci, când încă bisericile erau simple reuniri de creștini, au pătruns în limba daco-romanilor și s-au moștenit în limba noastră, a românilor, cuvintele Dumnezeu, Domnul, Tatăl Cel ceresc, Sântămărie, credință, biserică, altar, cruce, treime, sărbătoare, Împă­răția cerurilor, rugăciune, închinare, binecuvântare, Crăciun, Paști, Florii, Rusalii, Sânnicoară, Sânpetru, Sântion și multe altele, de origine latină. Noi am primit cuvântul Domnului din om în om, din aproape în aproape, natural, ca o binecuvântare. Există mărturii de misionari care predicau în secolele al IV-lea – al V-lea în latinește, la sud și la nord de Dunăre, printre latinofoni. Odată cu organizarea treptată a Bisericii pentru daco-romani și pentru celelalte populații din regiunea Dunării de Jos, creștinismul se stator­nicește definitiv, încât avem în secolul al IV-lea mărturii despre existența episcopiilor, precum cea de la Tomis. Se știe că deciziile Sinodului prim Ecumenic de la Niceea, trimise prin grija Sfinților Împărați Constantin și Elena, au ajuns și în Sciția Mică, adică în Dobrogea.

Cu timpul, odată cu recu­noaș­terea creștinismului ca religie permisă, la începutul secolului al IV-lea și apoi odată cu transformarea sa în unica religie oficială, la finele aceluiași secol, se întărește și rolul Bisericii în viața cotidiană a oamenilor. La început, creștinismul a fost gândit pentru toți oamenii, în limba unică a credinței, fără nici o deosebire etnică. Nici mai târziu nu s-au făcut asemenea deosebiri, doar că oamenii aveau limbi diferite, comunicau fiecare direct în grupul lor, dar aveau dificul­tăți când trebuiau să le vorbească străinilor. Grecii și romanii nu înțelegeau nimic din limbile altora, fapt pentru care i-au numit pe străini „barbari”, adică „ne­înțeleși”. Mai târziu, termenul a căpătat sens peiorativ. Limbile Bisericii au rămas greaca și latina, cele mai importante din Europa antică, dar lor li s-a adăugat prin secolul al IX-lea și slavona (slava veche bisericească). În Evul Mediu, nici una din aceste limbi nu era înțeleasă sau vorbită de popor. Treptat, organizarea Bisericii – deși ea era universală – a urmat calea de dezvoltare a fiecărui popor, păstrând liniile de bază. La români, închinarea s-a făcut încă mult timp în locuri de adunare care nu aveau mare lucru în comun cu edificiile impozante, cu templele grecești și romane de odinioară, unele transformate prin Grecia și Italia în biserici. Primele edificii de închinăciune a românilor au fost de lemn, săpate în stâncă ori în peșteri amenajate. Cele vechi de lemn s-au pierdut repede, fiindcă lemnul este perisabil.

Dar avem mărturii despre exis­tența lor. Cele din munți, din ­dealuri de cretă există încă și stau mărturie pentru credința mare, pentru simplitatea cre­dinței, pentru smerenia oamenilor de-atunci. „Romaniile” lui Nicolae Iorga, judeciile (cnezatele), ducatele (voievodatele), țările mici ale românilor aveau desigur biserici de lemn și poate chiar biserici zidite, cum sunt cele din sudul Transilvaniei care datează, cu toate transformările suferite, de prin secolele al XII-lea – al XIII-lea. Biserica românilor s-a putut organiza canonic după modelul Bisericii Țara­tului Bulgar și a împrumutat limba slavonă ca limbă a sa, a cancelariilor și a culturii, a oamenilor învățați. Biserica românească este unica biserică răsăriteană a unui popor romanic, unica Ortodoxie latină. Organizarea marilor voievodate ale Țării Românești și Țării Româ­nești a Moldovei, devenite domnii de-sine-stătătoare (cu domni autocratori), a transformat bisericile noastre în biserici voievodale (domnești), cu rang de mitropolii și cu putere de ­ungere a principilor (domnilor). În Europa Evului ­Mediu erau două centre de legitimare a puterii politice, anume Roma și Roma Nouă (Constantinopolul). Poporul latin de la Dunăre și de la Carpați s-a legat organic de Roma Nouă, care i-a atestat domnia, adică dirijarea țării de către domni (domini), unșii lui Dumnezeu și conducătorii românilor. Ei au dobândit – ca și împărații cei vechi și ba­sileii bizantini – drept de ctitorire, adică de ridicare a lăca­șurilor de cult de piatră și de zid, pictate după erminiile bizantine. Așa am început și noi, românii, să avem biserici frumoase și „pravoslavnice”, după planul de cruce greacă, preacuvios pictate, pentru ca poporul neștiutor de carte să înțeleagă din imagini Cartea Sfântă, viețile sfinților și tradiția Bisericii. Domnii noștri, mai ales în Moldova, cu ajutorul unor mitropoliți vrednici, învățați și înțelepți, au patronat pictarea bisericilor și în interior, și în exterior, ca într-un fel de „teamă de gol” (horror vacui). Aristotel credea că natura are oroare de gol, iar creștinii noștri de demult aveau oroare de golul (lipsa) cre­dinței și-și umpleau lumea cu mărturiile cucerniciei lor. În Transilvania și alte provincii ocupate de străini, credința creștină oficială nu a fost Ortodoxia, fapt pentru care românii au fost opriți să facă edificii creștine potrivite rânduielii Răsăritului. Și-au făcut, de aceea, biserici de lemn, în locuri ferite, în sate și mănăstiri, în păduri, pe dealuri și pe munți, unde ochii și oamenii stăpânilor ajungeau greu.

În mai toată istoria românilor, bi­sericile noastre au rămas con­strucții modeste, mici ca dimensiuni. Nu clădirea trebuia să fie mare – gândeau oamenii din trecut -, ci credința. La un moment dat, însă, românii s-au deșteptat (cum zice Imnul) întru națiunea proprie, au înțeles solidaritatea de grup și au început să lupte pentru emancipare și unire. După Unirea de la 1859, a urmat Independența de la 1877. Românii au ajuns să fie conștienți de dimensiunea lor numerică: ei erau, fără îndoială, cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Acest fapt impunea o anumită ținută, mai ales că, în epoca modernă, toate popoarele creștine se mândreau cu bisericile lor, cu edificiile mari ca locuri închinate credinței. La 1885, Biserica României a devenit autocefală, iar în 1925 a fost ridicată la rang de Patriarhie. În toți anii mulți trecuți de la Unire și de la Independență, marii demnitari ai acestui popor, marii artiști, marii oameni de stat, marii ierarhi au visat o clădire pentru Biserica Patriarhiei care să aibă ținută de Biserică Națio­nală. Nu a fost o dovadă de semeție și nici de necuviință, dimpotrivă. Cuviința cere ca lăcașul de cult-sim­bol al națiunii să fie de rangul acestei națiuni, să reflecte dimensiunea ei numerică reală și dimensiunea ei spirituală adevărată.

De-acum, după 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei și după un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie, Biserica celui mai numeros popor din sud-estul Europei, sub păstorirea de glorie a Prea­fericitului Patriarh Daniel, are ­Catedrală pe care „nici furul va fura și nici vântul va strica”, în veac.