Catedrala Naţională este un monument menit să dăinuie peste secole ca un sigiliu de preţ şi să ducă spre eternitatea noastră umană mesajul credinţei şi al identităţii româneşti, afirmă istoricul Ioan-Aurel Pop.
„Catedrala, ca orice lucru durabil, s-a făcut cu jertfă. Din legenda Meşterului Manole – care a clădit tot o catedrală – se ştie că, fără jertfă, monumentele nu durează, se sting şi dispar repede. Câte bisericuţe de lemn nu am avut noi şi, între timp, s-au topit. Se zice că la Marea Unire am fi avut 3.000, iar acum dacă mai sunt 700. ‘Experţii’ se laudă cu ‘civilizaţia pietrei’ (a marmurei), cu statalităţi majore medievale, cu imperii şi ţarate. Noi nu ne-am încadrat în anumite privinţe în aceste standarde, de aceea am fost catalogaţi drept ‘popor fără istorie’ şi fără ‘civilizaţia pietrei’. Între timp, mai ales după ce românii s-au unit într-un stat naţional şi perspectivele s-au schimbat în urma dobândirii unei forţe economice notabile, s-a trecut şi la construcţii monumentale şi durabile. Catedrala Naţională este un astfel de monument, menit să dăinuie peste secole ca un sigiliu de preţ şi să ducă spre eternitatea noastră umană mesajul credinţei şi al identităţii româneşti”, transmite istoricul, într-o declaraţie acordată AGERPRES.
Ioan-Aurel Pop arată că „românii au avut în trecut biserici mici, de ţară şi capele de curte, toate modeste şi simple, pline de cuviinţă, aşa cum era şi credinţa lor în Dumnezeu”, pentru că „viaţa însemna atunci lupta pentru ‘pâinea cea de toate zilele’, iar rugăciunile îl preamăreau pe Mântuitor şi îi implorau pe sfinţi să se îndure ‘spre noi'”.
„Pentru aceasta, nu era nevoie de biserici mari, fiindcă la biserică oamenii nu se duceau ca să se simtă confortabil, ci ca să se roage smeriţi. Pentru tineri, glasul părintelui care slujea se auzea şi de afară, iar cei dinlăuntru stăteau în strane, în naos şi pronaos, adesea tot în picioare. Românii ştiau că la biserică se stă ori în picioare ori în genunchi, nu aşezat ca acasă. Aşa că locul de rugăciune nu avea nimic somptuos”, spune istoricul.
Dar, în numite momente, când se petreceau evenimente deosebite, precizează istoricul, şi-au clădit şi românii locaşuri de cult speciale, monumentale.
„De exemplu, spre finele secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea, pentru biruinţa Crucii în faţa Semilunii, s-au construit în Moldova biserici mari, pictate deopotrivă în interior şi în exterior. Ele, chiar dacă nu sunt de mari dimensiuni, au o măreţie aparte, care le scoate din cotidian, din obişnuit şi le proiectează într-un fel de sacru smerit şi semeţ în acelaşi timp. La 1517, Neagoe Basarab sfinţea Catedrala episcopală de la Curtea de Argeş, în prezenţa patriarhului ecumenic, iar catedrala era un monument impunător, unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei. Biserica Trisfetitelor (Trei Ierarhi) din Iaşi a fost ridicată de către voievodul Vasile Lupu, între anii 1637-1639, ca necropolă domnească, reflectând aspiraţia ctitorului spre lumea bizantină, combinând structuri şi forme tradiţionale cu materiale preţioase şi o decoraţie fastuoasă. Legenda spune că biserica a fost poleită cu aur în exterior. Faptul se potriveşte cu personalitatea domnului Vasile Lupu, care şi-a luat numele basileilor şi a dus mai departe Bizanţul, fiindcă avea fire mai mult împărătească decât domnească, aşa cum zice cronicarul Miron Costin”, continuă profesorul Pop.
Apoi, pe măsură ce au trecut anii, românii au clădit şi biserici mari, la Târgovişte şi Bucureşti, la Craiova şi Constanţa, la Iaşi şi Bacău, la Suceava şi la Focşani şi, mai ales, la Bucureşti, arată Ioan-Aurel Pop. „În Transilvania au fost mai puţine, fiindcă în marile oraşe li s-a interzis românilor să aibă lăcaşuri de cult bizantine. După unirea din 1918 şi apoi după căderea comunismului în 1989, lucrurile s-au schimbat, încât oraşele s-au umplut de biserici mari şi încăpătoare, pe care oamenii, dincolo de statutul lor real, le-au numit catedrale”, menţionează el.
În 1877-1878, România şi-a cucerit independenţa de stat absolută, în 1881, ţara s-a proclamat şi a fost recunoscută drept regat, în 1885, Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală, iar în 1925, a fost ridicată la rangul suprem de patriarhie.
„Slujbele solemne, de interes naţional, aveau loc tot în vechea Catedrală ridicată pe Dealul Mitropoliei de către principele Constantin Şerban în secolul al XVII-lea. Dimensiunile acestei biserici catedrale le egalau pe cele ale unei biserici parohiale din oricare oraş de provincie. După proclamarea independenţei de stat şi ruperea oricăror legături de subordonare cu Poarta Otomană, un grup de oameni politici şi de cultură s-au gândit la ridicarea unei noi catedrale. Discuţiile s-au reluat după proclamarea regatului, după obţinerea autocefaliei, după Marea Unire, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, după căderea comunismului, dar, niciodată – din varii motive – iniţiativele nu s-au finalizat. Au fost şi cauze obiective, dar au fost şi multe discuţii sterile, rivalităţi, piedici puse de către români altor români”, a rememorat istoricul.
Ioan-Aurel Pop a subliniat că BOR, „a doua biserică ortodoxă autocefală ca mărime din lume, merita demult o catedrală pe măsură”.
„A doua biserică ortodoxă autocefală ca mărime din lume (Biserica Ortodoxă a Ucrainei este, în parte supusă Bisericii Ortodoxe Ruse, este divizată şi, deci, este nerecunoscută canonic) merita demult o catedrală pe măsură. Nu este vorba aici de orgoliu, ci de reprezentare şi de demnitate. Românii au datoria – ca şi în alte domenii ale vieţii – să-şi ţină rangul. Lumea întreagă este o competiţie. În multe sectoare efortul este în zadar şi românii nu reuşesc, în altele nici nu depun eforturi. Conform sondajelor de opinie, Biserica, alături de Armată şi de Academie, se află pe primele locuri în preferinţele românilor. Nu sunt pe aceste locuri nici partidele, nici Parlamentul, nici Preşedinţia, nici Guvernul, nici ONG-urile, nici sindicatele. Oare cum şi de ce? În ceea ce priveşte Biserica, explicaţia este simplă. Credinţa face parte din tot universul nostru, din sufletul nostru. Ea ne ţine treji pe drumul acesta sinuos al vieţii. Iar Biserica este oglinda credinţei, este locul de rugăciune, de înălţare a noastră spre Dumnezeu, de curăţenie spirituală”, a spus Pop.
Totodată, istoricul a susţinut că „trebuie să fim în rând cu lumea, căci altminteri ne pierdem identitatea de popor român”.
„Nu este important să ne facem pe lumea asta case bogate, căci ele sunt trecătoare, perisabile. Casa noastră este casa lui Dumnezeu, iar simbolul casei lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Biserica este săracă şi bogată în acelaşi timp, fiindcă Domnul primeşte rugăciunile robilor săi în orice fel de loc. Dar un popor care se respectă, în această lume sofisticată, nu poate avea locul său central de rugăciune, cartea de vizită a credinţei decât într-un monument măreţ. Aşa a fost de când e lumea şi aşa se cuvine. Ortodoxiile surori şi-au clădit catedrale monumentale demult, s-au mândrit cu ele, şi-au primit în ele oaspeţii de seamă, s-au chiar lăudat cu frumuseţea şi grandoarea lor. Noi ne-am clamat mereu modestia, ne-am închis uneori în noi înşine, ne-am mulţumit adesea cu puţin. Şi ce am câştigat în peisajul acestei lumi? Veţi spune că lumea aceasta este ‘umbră şi vis’ şi că măririle din timpul ei sunt deşarte. Da, dar trebuie să fim în rând cu lumea, căci altminteri ne pierdem identitatea de popor român”, a mai transmis istoricul Ioan-Aurel Pop.
Pictura în mozaic de tradiţie bizantină a Catedralei Naţionale a fost sfinţită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului şi de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, însoţiţi un sobor extins de 65 de ierarhi, 70 de preoţi şi 12 diaconi. Evenimentul, la care au luat parte peste o sută de mii de oameni, marchează Centenarul Patriarhiei Române. În 2025 se împlinesc 140 de ani de când Bisericii Ortodoxe Române i-a fost recunoscut statutul de Biserică Autocefală şi 100 de ani de când a fost ridicată la rangul de Patriarhie.
