Duminică, 14 septembrie, de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit o amplă predică după Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la Mănăstirea Comana, subliniind importanța Crucii în viața Bisericii și a creștinului, dar și provocările actuale pentru societatea românească.
Crucea – de la mărturie la profanare
Ierarhul a arătat că, încă din clipa botezului, creștinul primește crucea ca semn al credinței:
„Când vine pe lume un prunc, primele simboluri care se oferă la scufundarea în numele Sfintei Treimi sunt cruciulițele mici, care odinioară se numeau în popor ‘mărturii’. Crucea nu este doar un simbol, ci semnul credinței noastre în Hristos Cel răstignit și înviat.”
PS Ambrozie a avertizat că, de la obiect sacru, Crucea a ajuns uneori să fie profanată: „Am văzut oameni care și-au tatuat Crucea pe corp, cântăreți sau vedete care o poartă ca pe un decor, ba chiar întoarsă invers, distorsionând sensul ei teologic și profund.”
Adevărul, căutat și distorsionat
Un alt punct central al predicii a fost reflecția asupra întrebării lui Pilat către Hristos: „Ce este adevărul?”
„Toată lumea vorbește despre adevăr, dar adevărul nu se caută în ipoteze și supoziții. Adevărul este Hristos Însuși. Astăzi vedem o distorsionare a credinței, dar și a adevărului. Iar omul rămâne dezorientat, uneori căzut în deznădejde, păcat împotriva Duhului Sfânt.”
Educația fără rugăciune – o traumă pentru copii
Episcopul Giurgiului a criticat faptul că anul școlar nu se mai deschide cu rugăciune și cu binecuvântarea preotului:
„O festivitate înseamnă validare pentru copii. Vine preotul, binecuvântează, iar acel moment pentru prunc este clipa în care îi spui: ‘Bravo, tu ești important!’ O școală fără rugăciune și fără preot va aduce copilului de astăzi o traumă, chiar dacă el nu-și dă seama.”
Mărturisirea credinței într-o lume ostilă
PS Ambrozie a relatat situații din Occident, unde purtarea crucii este interzisă în spații publice:
„Un creștin care lucra la aeroport în Anglia a fost obligat să ascundă crucița. Iar astăzi vedem cum Sfânta Sofia a lui Iustinian a fost transformată în moschee. Taină mare este taina Crucii și nu trebuie batjocorită.”
Chemare la asumare creștină
„Nu se poate să existe un cămin creștin fără Sfânta Scriptură, fără o Psaltire, o carte de rugăciuni, o icoană. Cum Îl poți exclude pe Hristos din viața ta și apoi să aștepți ‘magii’? Trebuie să trăim ca și creștini asumați”, a subliniat ierarhul.
El a arătat că mulți mireni sunt exemple pentru clerici:
„Întâlnim oameni de mare calitate umană și sufletească, care ne ridică pe noi, călugării. De multe ori suntem rușinați, pentru că nu suntem atât de virtuoși ca mirenii care se roagă cu adevărat.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 14 septembrie, la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, după Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în biserica Sf. Nicolae a voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu:
”Se cade să-I mulțumim Bunului Dumnezeu că la acest mare praznic al Înălțării Sfintei și de viață făcătoarei Cruci ne aflăm iarăși împreună cu obștea Mănăstirii Comana și cu dumneavoastră, binecredincioșii pelerini și localnici ai satului Comana și, respectiv, ai Mănăstirii Comana.
Părintele profesor Florin Ulmeanu ne-a vorbit foarte frumos, în stilul de acum bine știut, despre sărbătoarea acestui praznic, despre reperele biblice, dar și istoriografice ale descoperirii Sfintei Cruci.
Am stat și m-am gândit de multe ori la cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Iar mie să-mi fie a nu mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, în care sunt răstignit pentru lume.” Cuvântul celui mai mare apostol, care este Sfântul Apostol Pavel, ne vorbește peste veacuri, iar nouă să nu ne fie a ne lăuda decât în Crucea Mântuitorului Iisus Hristos.
Vă aduceți aminte, desigur, că atunci când vine pe lume un prunc, primele lucruri care se împart, primele simboluri care se oferă celor care sunt prezenți la acest ceremonial, la această taină a scufundării în numele Sfintei Treimi, sunt acele cruciulițe mici, care pe vremuri erau de argint și se numeau în popor „mărturii”. Astăzi nu știu dacă la tot ceremonialul acesta al încreștinării unui prunc și la petrecerile care urmează, când sunt invitate zâne, ursite și așa mai departe, se mai dau „mărturiile” și dacă oamenii le mai prind în piept.
Lucrul acesta, dacă se păstrează, este un lucru binecuvântat, pentru că Crucea este un simbol care ne însoțește în toată viața noastră, pe fiecare dintre noi. Și Crucea nu este doar un simbol, este și un semn al credinței noastre în Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, Cel îngropat și înviat a treia zi după Scripturi.
Crucea, ca și Sfânta Scriptură, este pomenită în cărțile vechi de sfințire ale troițelor și altor obiecte sacre. În acele cărți nu exista o rânduială aparte pentru sfințirea Crucii, pentru că Crucea era sfântă prin ea însăși, asemenea Bibliei sau Sfintei Scripturi.
Pruncul la botez — pentru că de aici am plecat ca să facem un itinerar spiritual — primește de la nașii care devin părinți duhovnicești, o cruciuliță. Crucea aceasta este plină de o întreagă teologie pe care omul o pricepe mai mult sau mai puțin. Pentru unii oameni, Crucea a devenit în timp, din simbol sacru, un simplu obiect de decor, deși ea se găsește în toate simbolurile vechi.
Știți desigur că ați văzut cruci care se numesc latine, bizantine, ierusalimitene, Crucea în formă de T (TAF), Crucea Sfântului Mormânt și așa mai departe. Dacă veți căuta în simbolurile religioase, veți găsi o sumedenie de cruci.
De la Crucea ca obiect sacru se ajunge la o distorsionare a formelor Crucii, care de multe ori, pentru unii, a devenit — cum spunea Sfântul Apostol Pavel — pentru unii sminteală, pentru alții nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu.
Am văzut oameni care și-au tatuat pe corp Crucea în perioada în care făceam armata. Am văzut oameni din showbiz sau cântăreți ori VIP-uri care își tatuează Crucea. Am văzut vedete de la Hollywood care întorc Crucea pe dos și poartă crucile întoarse invers, în urechi și în alte locuri, fel și fel de bijuterii de decor care distorsionează sensul teologic și profund al Crucii.
La polul opus, noi am văzut că cei mai mari teologi care au vorbit despre taina Crucii spun că o poți aprofunda dacă ai o viață duhovnicească și dacă pentru tine Crucea nu este doar un simbol, nu este doar o bijuterie sau o anexă.
Dacă ar fi să ne gândim la faptul că împărăteasa Sfântului Constantin cel Mare, mama sa, împărăteasa Elena, a descoperit între multe alte trupuri aruncate într-o groapă comună Crucea Mântuitorului, care, atingându-se de un mort, l-a înviat. Crucea aceasta a stârnit, dacă vreți, chiar și războaie, pentru că cele mai reprezentative odoare pe care le avea creștinătatea încă din perioada răsăritului ei, între care se numără la loc de cinste Crucea, au fost luate de către perși și duse în capitala lor, în Ctesifon, Persia — un popor vechi de peste 2500 de ani.
Crucea a fost luată și dusă de către perși, dar a fost recuperată de împăratul Constantinopolului și adusă cu mare fast la Constantinopol. Crucea a fost împărțită și a ajuns în toate colțurile pământului, pentru că era odorul cel mai de preț. Avem și noi, în România, primite de la greci, dacă nu mă înșel, pe Calea Victoriei este Biserica „Sfânta Cruce”, unde un ucenic de-al nostru, pe care l-am format și care este foarte pregătit, cu doctorat în istorie, părintele Cristi Trandafir, organizează astăzi un pelerinaj de mare frumusețe.
Mi-ar plăcea ca Crucea să fie cinstită ca atare, să fie venerată, pentru că o vedem peste tot: o vedem îngemănată în stâlpii de construcție, o vedem la răspântiile de drumuri. Crucile vechi care arătau hotarele erau „cruci de hotar” și se păstrau; unele se mai păstrează și astăzi. Episcopia a adunat o seamă de cruci de hotar, foarte frumoase, cu semne slavone, pe care le avem și care ne aduc aminte de vremuri trecute.
Undeva, într-un sat îmbătrânit din Giurgiu — Carapancea se cheamă satul acela — este o troiță veche de vreo 300–400 de ani. Casele de pământ s-au năruit, bătrânii au murit, copiii au plecat, ca mulți dintre tinerii noștri, în străinătate. Dar troița aceea extraordinară, pe care am vrut cumva să o strămutăm de acolo, bătrânii satului nu ne-au lăsat. Este atât de frumoasă și dăinuie de peste 300, poate chiar 400 de ani.
Vedeți, pe vremuri oamenii săpau o fântână, ridicau o troiță, aveau Cruce la căpătâi, aveau Cruce în timpul vieții și ei înșiși erau „cruci adevărate”, bărbați adevărați.
Crucea este cel mai prețios odor și, cum spuneam, teologii au învățat, au scris și s-au numit „teologi ai Crucii”: Ioan al Crucii și alții asemenea lui. Artiștii de altădată, imnografii de altădată, imnologii s-au întrecut pe ei înșiși unii pe alții ca să exalte și să arate această taină a Crucii. Crucea tot timpul îți descoperă noi și noi sensuri.
Este foarte important astăzi, când politicile globale condamnă purtarea simbolurilor religioase. Îmi povestea cineva care trăiește în străinătate, în Occident — dacă bine îmi amintesc, cred că în Anglia — și lucra într-un aeroport, că avea crucița la vedere și a fost obligată să ascundă acest simbol, în anumite societăți unde simbolurile religioase sunt interzise.
Aceste crucițe de lemn, sculptate minuțios și pictate, pe care eu, împreună cu părintele Mihail, mergând ieri la Târgul Crucii, le-am oferit copiilor, au o valoare aparte. Meșterul care le făcea ne-a spus că a fost la Catedrala „Sfânta Sofia” din Constantinopol și că a fost obligat să-și ascundă Crucea, să o bage pe sub cămașă, ca să nu ofenseze credința musulmanilor, care astăzi au transformat biserica Sfânta Sofia, ridicată de Iustinian cel Mare, în moschee.
Taină mare este taina Crucii și nu trebuie batjocorită. Nu ați văzut că au scos acum fel și fel de produse, iaurturi, brânzeturi, pateuri, care poartă nume de mănăstire, și toate au ca simbol o mănăstire? Da, dar au deranjat și au luat Crucea de pe biserică. Păi, dacă tot te referi la mănăstirea cutare, la eparhia cutare, și faci brand comercial, atunci lasă Crucea la locul ei!
Ioan Alexandru, marele poet al Transilvaniei, s-a bătut pentru Cruce. Când eram student și mergeam la universitate, ținea niște cursuri înflăcărate. El, care a fost și parlamentar — Dumnezeu să-l ierte! — a pus Crucea în Parlament.
Atâta timp cât suntem un popor creștin, să nu ne rușinăm, ci să purtăm crucița la gât. Să nu-i lăsăm pe copiii care n-au minte și nu înțeleg că e simbol sacru să o răstoarne. Și nici pe cei din showbiz sau pe cântăreți, care apar cu câte o cruce mai mare decât a părintelui Mihail.
Știți, nu poate să poarte un cântăreț sau o cântăreață o cruce care este un simbol sacru, care este obiect de cult, pe care îl punem la biserici și așa mai departe. Și cred că ar trebui – și vă rugăm chiar – să aprofundați sensurile duhovnicești ale Crucii și, atunci când întâlniți copii care se bucură de un cerceluș sau de un ineluș ce are o cruce, să-i învățați să o poarte cuviincios.
Am văzut oameni de mare calitate umană și intelectuală care purtau o cruce simplă la gât, o cruce de lemn, și cu ea au plecat din această lume.
Ne bucurăm că părintele Mihail ne-a chemat astăzi la mănăstire. Vedeți, a pus o cruce mare, sculptată monumental, la intrare. Să o admirăm, să vedem că are toate praznicele sculptate acolo și să păstrăm taina aceasta a Crucii în inimile și în viețile noastre, pentru că Crucea ne ocrotește casele, ne ocrotește copiii, ne ocrotește viața.
De aceea, noi astăzi le-am dat copiilor crucițe de la Târgul Crucii, de la Muzeul Țăranului, ca să aibă o amintire și, când vor crește mari, să știe că de la mănăstire, de aici, la Ziua Crucii, au primit un dar.
Oameni buni, trăim vremuri foarte grele și nu vedem doar o distorsionare a credinței, ci și o distorsionare a adevărului. Și cred că acel cuvânt pe care Pilat i L-a adresat lui Iisus Hristos: ”Ce este adevărul?”, n-a primit răspuns. Vă aduceți aminte? Evanghelia din Săptămâna Patimilor a rămas fără răspuns, pentru că răspunsul este la fiecare dintre dumneavoastră.
Ați văzut cum, atunci când se nasc dezbateri și discuții politice despre anumite aspecte ale vieții sociale, fiecare dintre noi aducem argumente, contraargumente și ne pierdem în ipoteze, supoziții și așa mai departe. Toată lumea știe ce este adevărul, dar de fapt adevărul trebuie căutat în altă parte, în substanța lui.
Pilat, care era un om învățat, un înalt dregător – Pilat din Pont, de el vorbim – nu I-a răspuns lui Iisus Hristos ce este adevărul. În scrierile vechi, care sunt cumva repere – epopeea lui Ghilgameș, de pildă – vorbesc despre o căutare foarte veche a adevărului și a sensului. Nu vă regăsiți și dumneavoastră în epopeea lui Ghilgameș? Eu mă gândesc câteodată la oamenii care au căutat sensuri, care au căutat, în primul rând, sensul existenței lor.
Cred că vi se întâmplă și dumneavoastră să aveți insomnii și să vă întrebați: „Ce am făcut cu viața mea? Am fost un model? Am realizat lucruri? Am întemeiat o familie? Am crescut un copil? Am format un călugăr, un stareț, un episcop? Ce am făcut?” Pentru că ajungem repede bătrâni și va trebui să ne spunem, ca și regina Maria, „povestea vieții mele”. Și atunci ne întrebăm ce am făcut cu viața noastră, cu copiii de lângă noi, cu semenii, cu rudele noastre?
Ceea ce vedem în lume te face să fii neîncrezător, mâhnit, tulburat, apatic, chiar să cazi în deznădejde, care este păcat împotriva Duhului Sfânt, și să uiți că ai credință, chiar și puțină, acolo în adâncul inimii.
Vă amintiți de Evanghelia cu Petru pe mare? L-a chemat Mântuitorul. Petru a alergat și a pășit pe valuri, dar când a văzut valurile ridicându-se amenințător, a început să se scufunde și a strigat: „Doamne, scapă-mă, că pier!” Iar Mântuitorul l-a întrebat: „Dar când te-am chemat, când ai pornit încrezător, nu știai că Eu sunt?”
Tot așa suntem și noi. Eu, de multe ori, m-am gândit la cei din Africa, unde creștinii sunt arși, sunt decapitați. Și vedeți că mass-media nu e interesată decât de vizita lui Trump în Anglia.
Nu știu ce s-a mai întâmplat, dar cum îi omoară pe amărâții aceștia în Gaza, nimeni nu spune despre nedreptățile lumii și așa mai departe. Ne fac și pe noi, cei care suntem în Biserică, noi, ăștia de pe urmă, să conștientizăm mai mult că avem nevoie de Dumnezeu și că vrem să-L aducem mai aproape în casele noastre, în ființa noastră, în cugetarea noastră, în viețile copiilor care, de la vârsta adolescenței, când sunt rebeli, și mai târziu, societatea le schimbă mintea prin politici și ideologii. Și atunci tu, ca tată, ca mamă, ca bunic, ca bunică, ca formator, profesor și așa mai departe, începi să pui problemele acelea fundamentale.
M-am mâhnit săptămânile trecute când am văzut că anul școlar nu se mai deschide cu rugăciune și că s-au dat anumite norme ca să nu se mai facă festivități. Dar știți în ce cheie privesc eu lucrul acesta? Mă duc mult mai departe. Credeam că și domnul ministru al educației, pe care îl urmăream în emisiuni cu podcasturile lui – vorbește foarte bine – dar ceea ce vrea să aplice în învățământul românesc nu se potrivește deocamdată. Poate merge pentru statele unde a învățat, dar aici, la noi, lucrurile stau altfel.
Vedeți ce înseamnă o deschidere de an pentru copiii aceștia mici, care se numesc… cum se numesc ei? „Bobocei”, nu? O festivitate înseamnă, simplu spus, o motivație pentru ei și pentru părinți. Copiii, întotdeauna când fac un lucru, vin și te întreabă: „Tati, mami, îți place? Ai văzut ce am făcut?” Au nevoie de validare. Ori festivitatea se face pentru acești copii care încep școala și îi validăm astfel. Vine preotul, binecuvântează, și momentul acela pentru copil este clipa în care îi spui: „Bravo! Tu ești important, tu ești aici, tu ești centrul, pentru tine facem festivitatea.”
Dar acum părinții să stea la poartă, să nu intre în curte sau în clasă, să fie despărțiți… Și totuși, știți că toți am trecut printr-o copilărie – fie fericită, fie nefericită, cu ceartă, cu scandal – dar părinții noștri au dus corabia. Au fost și traume în copilărie, dar un lucru ca acesta – o școală fără festivitate, fără rugăciune, fără preot în școli, în licee – îi va aduce copilului de astăzi, fără să-și dea seama, o traumă.
După cum traume, cum spuneam mai devreme, pot fi și cele pe care le trăiește într-o familie unde părinții uită că pruncii înțeleg înainte de a învăța să vorbească și că le putem imprima un comportament care să le facă viața dificilă, să devină persoane neadaptate în societate.
Uitați-vă însă la părinții și bunicii noștri de altădată: ce cruce de oameni erau, cum ne-au educat, cum ne-au crescut! Pentru mine, a fi profesor mi se pare cea mai înaltă vocație. Profesorul construiește o lume care nu se stinge mâine, poimâine, nici peste 10, nici peste 20 de ani. Lumea se schimbă, imperiile se duc, societățile dispar, dar în toate a rămas Sfânta Cruce ca simbol.
Să nu uităm că au fost curente, filozofii și chiar ocultisme care au folosit Crucea și au stilizat-o, au răstălmăcit-o, până au făcut-o zvastică. Vă aduceți aminte câte simboluri au denaturat Crucea ca valoare?
Ar trebui să privim societatea și lumea de astăzi cu mintea creștinului asumat, care citește Sfinții Părinți, care urmărește viața Bisericii în dinamismul ei. Iată, se canonizează sfinți. Astăzi, 14 septembrie, de Ziua Crucii, în anul 2002 a trecut la Domnul părintele Sofian Boghiu. Iar pe 16 septembrie, la mănăstirea din Capitală unde a trăit, va fi proclamată canonizarea celui numit și „Apostolul Bucureștilor”.
Avem atâtea lucruri de învățat în lumea aceasta, în marasmul acesta și în mocirlele în care vedem că trăiesc unii oameni, politicieni, lideri globali și așa mai departe. Vedeți cum se schimbă toate acestea. Poate că cineva le provoacă, poate că cineva vrea să vâneze în ape tulburi, dar noi să rămânem cu credința noastră, pentru că aceasta ne-a salvat.
Credința aceasta bimilenară i-a făcut pe unii oameni să nu abdice de la credință, de la idealurile lor, și au sfârșit în temnițe și în închisori, iar ei astăzi sunt canonizați și strigă din morminte. Eu cred cu adevărat că pământul acesta a născut cu sămânță apostolică. Nu ne lasă să rătăcim.
Avem astăzi nevoie de dumneavoastră mai mult ca oricând să urcați la biserică. Dumneavoastră, cei care sunteți aminul Bisericii, cum spunea profesorul Ion Bria, veniți la biserică, citiți istoria bisericească, viețile sfinților. Nu se poate să existe un cămin al unui pretins creștin fără să ai Sfânta Scriptură, fără să citești, fără să ai o Psaltire, o carte de rugăciuni, o candelă sau o icoană a sfinților.
Ce fel de cămin este acela în care Îl excluzi pe Hristos din viața ta, din comportamentul tău, din casa ta, și apoi aștepți să se petreacă „magie”, cum zic copiii când se întâmplă ceva? Trebuie să trăim ca și creștini.
Credeți-mă că noi întâlnim între mirenii care vin la biserică, la mănăstire, oameni de înaltă calitate umană, intelectuală și sufletească, care ne ridică pe noi, călugării. De multe ori suntem bulversați, căci nu suntem atât de virtuoși și de buni cum sunt mirenii care se roagă.
Hai, Doamne-ajută! Chiar dacă e post, să mergeți cu speranță acasă, cu bucurie în suflete și cu credință în Dumnezeu. Să fiți sănătoși! Dumnezeu să vă binecuvânteze!”
